Archive for the 'românisme' Category

Nesimţire, cenzură şi structuri euroatlantice

Adică nimic nou sub soare. Eu ştiam că ne preţuim partenerii occidentali până la punctul în care le scriem scrisori de dragoste, dar nu mă aşteptam ca pupincurismul să se îndrepte la fel de vârtos spre est. Adică om sta noi cam incomod între cele două puteri, dar puţină demnitate se poate?

Despre ce e vorba de data asta: Anna Politkovskaia, jurnalistă rusă, a scris o carte despre corupţia din jurul regimului lui Putin. Şi a primit răsplata pe care o primeşte pe acolo orice voce care ar putea fi periculoasă: un glonţ în cap.

Cartea supravieţuieşte şi se bucură de ceva succes internaţional, iar de curând a apărut varianta română. Care avea şi ea o reclamă printr-o staţie de metrou. Iar descrierea cărţii a fost ştearsă de pe afiş. Să nu cumva să se supere cineva.

Jenant. Atât.

Descrierea suna aşa:

Încă de la intraraea lui pe scena publică internaţională, Vladimir Putin s-a prezentat drept un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relaţiile cu Occidentul.

Spre deosebire de multi alti jurnalisti, Politkovskaia n-a avut niciodata incredere in imaginea de presa a lui Putin. Politkovskaia demonteaza reprezentarea idealizata a fostului presedinte rus, atat ca om, cat si ca brand, printr-o dezvaluire devastatoare a politicii sale: afacerile mafiei, coruptia militara si judiciara, asediul terorist asupra unui teatru moscovit, tragedia de la o scoala din Beslan. Poate ca o consecinţă a radicalismului său vehement, ziarista supranumită “conştiinţa morală pierdută a Rusiei” a fost împuşcată pe 7 octombrie 2007.

Poze înainte şi după se găsesc pe blogul lui Victor Jalba, cel care a realizat afişul.

Via terorista.ro.

OTAN

O să închidă câteva bulevarde mari, o să demonteze coşuri de gunoi, o să interzică ieşitul în balcon pe-acolo. O să facă trecerea dintr-o jumătate în alta a oraşului mai grea ca expediţia până la Polul Nord.

Vor turna asfalt, vor vopsi tot ce se poate, vor mătura locuri pe care nici un om nu le-a mai măturat până acum. Vor scoate de la naftalină cele mai roşii covoare şi vor închiria cele mai luxoase hoteluri. Şi dacă nu sunt suficient de luxoase, vor construi unele care sunt. Poate vor aduce şi nişte aer de pe o insulă tropicală, că doar nu pot să-l respire pe ăsta împuţit, pe care-l respirăm şi noi, sărăntocii.

Cum a rămas, închid şi aeroporturile? Oricum, s-ar putea să-ţi aterizeze un elicopter în ciorbă. Slabe şanse, dar e legal, deci ai fost avertizat. Şi să nu cumva să te arăţi revoltat de faptul că ai un elicopter în ciorbă, pentru că vei fi împuşcat. Din motive de securitate. Şi dacă vrei să ajungi la buticul din colţ poate o să constaţi că n-ai voie şi că poţi ajunge doar cu metroul.

Ah, şi era să uit, din când în când e posibil ca un soldat de-al lor să ne omoare câte un artist, în timp ce conduce cu viteză, fiind beat. Şi să nu fie pedepsit. Iar noi să nu ne supărăm prea tare, că ce naiba, sunt partenerii noştri, ne sunt alături de pe vremea lui Burebista, să ne stricăm relaţiile?

În fine. Aproape de 1 aprilie (măcar au avut umorul de a-şi alege bine momentul), un oraş întreg, cu câteva milioane de locuitori, va fi dus din starea sa naturală, aceea de a se târî cu greu, la paralizie totală. Şi asta pentru ca 20-30-100 de oameni să-şi poată mânca în linişte caviarul. Câteva sute de metri mai încolo, un om normal, care vrea să ajungă acasă după o zi obositoare, va înjura în continuare tramvaiul care de jumătate de oră nu mai vine. Iar înalţii demnitari euroatlantici nu vor avea idee de existenţa lui. Probabil nici invers.

Şi după astea câteva zile, românul de rând o să se trezească, o să se întrebe dacă a fost cutremur sau ceva, şi o să se culce înapoi. Pe cealaltă ureche.

La naiba. E mult prea multă slugărnicie în lumea asta.

Voie bună, dacă mai puteţi. Şi daţi-mi şi mie, că simt că mi s-a cam terminat.

Lăudaţi, şi cântaţi, şi vă închinaţi

Fraţi creştini, care aveţi Biblia acasă, citiţi în Ioan capitolul 4 cum să vă închinaţi. Eu am citit şi nu mai simt nevoia să mă închin cu mâna.

(un domn în autobuz, citat aproximativ)

Fragmentul la care se referea probabil constă în următoarele versete:

23. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.

24. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.

Aşadar, credinţa nu ţine de gesturi, de aspectul formal, şi nu e legată de un anumit loc sau ritual. Important e să existe în interiorul tău, să te “închini în duh şi adevăr”, aşadar pentru un bun creştin ce contează cu adevărat e un stil de viaţă în concordanţă cu morala creştină şi nu gestul propriu-zis de a se închina.

De unde a început toată asta? De la persoanele, nu puţine, care de câte ori trec pe lângă o biserică în transportul în comun, îşi fac o cruce laaaaargă cât să-i vadă tot autobuzul. E o situaţie în care am văzut unele din cele mai teatrale gesturi cu putinţă, inclusiv o doamnă care îşi schiţa crucea atât de clar încât m-am întrebat dacă se filmează. Numărul de persoane care văd că tu nu faci aceleaşi gesturi şi se gândesc “Uite-l şi pe ăsta, ce păgân, şi la cum arată o fi şi drogat, că deh, tinerii de azi…” e mai greu de numărat, dar tare mă tem că nu e mic.

Pe lângă falsitatea pe care o văd în modul de a se închina al unora, niciodată nu m-am împăcat cu ideea de a-ţi face cruce doar fiindcă treci prin faţa unei biserici. Mi se pare un gest absolut normal şi care vine de la sine la intrarea în biserică, dacă vreţi, ca un mod de a marca trecerea din realitatea obişnuită într-un spaţiu sacru. Şi poate tocmai de-asta nu înţeleg de ce ar trebui făcut pe stradă.

Dar modul în care închinătorilor teatrali li s-a răspuns mi se pare unul cu adevărat remarcabil, şi care, una peste alta, mă face să mă gândesc că da, universul e în armonie şi din când în când ni se mai trimite un mesaj limpede. Pentru că nu le-am spus-o eu, le-a spus-o un domn în vârstă, cu barbă albă, pe unul din cele mai blânde tonuri cu putinţă, şi mai avea şi referinţele biblice pregătite.

Multă voie bună!

Toţi suntem un pic Garcea

Vorbeşte, mă, frumos, zi şi tu fundcubeu

(Garcea)

(scuzaţi, da n-aveam altceva)

Aţi observat cum poliţiştii, cel puţin de câte ori apar la televizor sau într-un mediu mai oficial, vorbesc într-un stil atât de diferit încât pare o altă limbă?

De exemplu, să luăm fraza, ce-i drept, cam orală

A alunecat, că era polei, şi a intrat în ăla care venea din partea cealaltă, făcându-i zob maşina.

Într-adevăr, nu foarte prezentabil. Dar chiar îţi trebuie multă imaginaţie şi pricinozitate ca să ajungi de aici la

Conducătorul a pierdut controlul asupra volanului datorită carosabilului alunecos şi neadaptării vitezei la condiţiile de drum, astfel intrând în coliziune cu autovehiculul ce venea pe contrasens, care a suferit pagube însemnate.

Puncte bonus pentru că ar trebui să fie “din cauza” în loc de “datorită”, ceea ce ne zice multe.

Dar zilele astea am auzit culmea culmilor. Era vorba, din păcate, de două persoane căzute de la etajul şase. La care agentul constatator ne explică:

Da, este un caz de precipitare de la etajul şase. Nu credem că există elemente de intenţie, ci este vorba doar de o. . deci .. precipitare.

OK. Limbaj formal, înţeleg. Să nu zici lucrurile ca la bodegă, înţeleg. Dar totuşi…

Iar probabilitatea ca în acelaşi reportaj să-l vezi pe acelaşi agent ţinându-l de gât de suspect şi urlându-i “Bă, mâncaţi-aş, recunoaşte, BĂĂĂ!” e mărişoară.

Noapte bună! Şi aveţi grijă, să nu vă precipite careva cât dormiţi.

Eminescu sau cum să-ţi pui toată lumea în cap

EMINESCU MIHAIL. Victima profesorilor universitari cari îl comentează. Poezia lui va trebui cândva descătuşată de pietrele monumentelor şi de sacâzul discursurilor oficiale cari i s-au închinat într-o batjocorire totală a vieţii lui de sbucium şi mizerie

(Geo Bogza)

E aproape o minune. Ieri a fost 15 ianuarie, ziua lui Eminescu, şi cu toate astea nu am auzit de asta o dată. Parcă şi jurnalele de ştiri m-au ferit, în vreme ce altădată un simplu televizor deschis la nimereală mi-ar fi servit, fără milă, imagini de la festivităţile pricinuite de ziua maestrului, cu tot cu discursuri lacrimogene. Şi, slavă Domnului, nu mi-a explicat nimeni de ce ar trebui să mă gândesc la el în fiecare clipă a vorbirii mele în limba română.

Acum, să nu fim prea duşmănoşi. Omul a avut, fără îndoială, o contribuţie foarte mare în tot ceea ce a însemnat literatura română, inclusiv aceea de a-i fi inspirat pe poeţi la generaţii întregi după moartea lui. Dar poate cuvântul de ordine aici e tocmai “omul”. Ori, pentru prea mulţi, Eminescu e un soi de semizeu, o făptură aproape divină, un salvator al poeziei române, alfa şi omega, cel datorită căruia existăm noi toţi cu tot cu limba română. Pentru mine, e un om care scria poezii.

Poezii care fără îndoială au ceva, din moment ce trebuie săpat foarte adânc pentru a găsi un poet român notabil care nu nutreşte o oarecare admiraţie vizavi de Eminescu. Dar, din nou, eu, în calitatea mea de om care mai citeşte poezii, ar trebui să am tot dreptul să spun că Eminescu, în calitatea lui de om care a mai scris poezii, le zice bine pe alocuri, dar nu mă încântă în mod deosebit. Şi asta fără să-mi iau umbrele în cap, să aud că e o lipsă de respect cruntă la adresa maestrului şi că zeii mă vor pedepsi dacă nu tac. Dar oamenii par să se împartă în două categorii: cei cărora nu le place şi cei care îl idolatrizează şi îi ridică statui de aur ca să i se poată închina.

Clişeul cu care aruncă jumătate din critică şi încă jumătate din profesorii de română (cel puţin) în noi sună cam aşa: “Eminescu este cel mai mare poet român, iar aniversarea lui este cea mai mare sărbătoare a literaturii române”. Buuu…de când a început sistemul să acorde titluri de “cel mai”, mai ales din moment ce până acum sistemul m-a tot învăţat să fiu moderat şi să pun problema la modul “Vasile este unul dintre cei mai mari scriitori”? Şi, dacă tot am stabilit că nu prea au rost comparaţiile între indivizi din curente/mişcări artistice/perioade diferite (sper că am stabilit, oricum e un subiect pentru altă zi), cum am putea să-l comparăm pe Eminescu cu un d-alde Nichita Stănescu? Sunt din două filme complet diferite. Iar motivul că cel dintâi a fost primul din punct de vedere cronologic şi astfel l-a inspirat pe al doilea nu mă mulţumeşte. Eminescu a avut şi el inspiraţiile lui şi fiecare a avut la rândul său. Dacă e să mergem pe firul ăsta, fără îndoială că cel mai mare poet a fost cel care pentru prima oară a scris un vers, probabil pe un papirus, cândva, demult. Şi poate că aşa şi e.

Şi, vizavi de ideea cum că toţi poeţii au câte ceva din Eminescu, încă nu am reuşit să înţeleg ce are Bacovia în comun cu el. Mă lămureşte cineva?

Revenind, şi încercând să mă îndrept spre un final pe care sunt sigur că-l aşteptaţi, pur şi simplu nu văd de ce trebuie ca un om să fie privit cu atâta adoraţie şi de ce oricine nu e de acord trebuie considerat un eretic. În fond, nu e de mirare ca un puştan din 2008 să nu fie impresionat până cade lat la podea de opera unui poet născut în 1850.

Sper că nu mi-am pus jumătate de univers în cap, deşi jumătatea la care mă refer (mai mult o optime dintr-o optime dintr-o optime din…) pare să ia lucrurile cam personal. Voie bună!

Belşug

Când din crâşmă ai ieşit
Şi în şanţ ai adormit
Albă zăpadă
S-a pornit să cadă

(Ada Milea)

Cine a spus că suntem o ţară săracă? Avem atâta belşug, dar nici nu ne dăm seama. Cum ce? Avem zăpadă. 100 milioane de metri cubi în Bucureşti, cică. Şi ştirile spun că doar intersecţiile mari vor fi curăţate ca lumea, cu zăpada dusă undeva în afara oraşului. Ar fi amuzant dacă n-ar fi trist, concluzie la care eu unul, cel puţin, am putut ajunge pur şi simplu uitându-mă pe balcon zilele astea.

Vine vecinu’ cu lopata şi se pune pe deszăpezit la greu, doar, doar şi-o dezgropa maşina. Nici până azi n-am înţeles cum a reuşit să iasă, având în vedere că nici străduţele din jur nu erau mai ferite. În fine, până la urmă, omul termină, se urcă în maşină şi pleacă. Cum zăpada n-avea unde s-o arunce, a dat-o pe locul de parcare al lu’ vecinu’ 2.

Şi mai încolo vine vecinu’ 2 cu lopata şi se pune pe deszăpezit la greu, doar, doar, şi-o dezgropa maşina. Omul termină şi el, se urcă în maşină şi pleacă. Îmi pare rău, nu primiţi nici un premiu pentru că aţi ghicit pe locul cui a dat zăpada.

Şi uite aşa nu ne mai încap străzile şi nici măcar locurile de parcare. Şi nu e de vină vreo explozie bruscă a pieţei auto, care ne-ar fi dus la o medie de vreo zece maşini pe locul de parcare, nici faptul că au fost sărbătorile şi ne-am umflat cu chestii de sezon. Nu, de vină e ninsoarea. O ninsoare ceva mai zdravănă, în decembrie. Ce surpriză!

Bineînţeles, Vanghelie n-a putut fi găsit, plecat în Hawaii. Asta ca fapt divers, că oricum nu-s în sectorul lui. Dar pare mai de bun simţ să dispari decât să faci ca Videanu, care ne anunţa liniştit că cele 3,141592 utilaje sunt toate în teren. Probabil blocate în nămeţi. Şi că oricum nu-i vina lui, e a firmelor. La noi aici, la Românica, mereu e de vină tastatura, nu?

Şi noi, luând exemplu de la aceşti oameni minunaţi şi excelentele lor eforturi în slujba cetăţeanului, aruncăm cu praf, pardon, zăpada unii în ochii altora.

Dar să nu fim aşa cârcotaşi. În sfârşit avem şi noi parte de ceva în cantităţi industriale, aşa, superofertă de sărbători, şi stăm să ne plângem de Vanghelie. Ntz ntz ntz…

Voie bună, şi să nu vă umpleţi ghetele de zăpadă ca mine!(adică să fiţi ceva mai îndemânatici/atenţi ca mine)(adică să nu fiţi eu)