EMINESCU MIHAIL. Victima profesorilor universitari cari îl comentează. Poezia lui va trebui cândva descătuşată de pietrele monumentelor şi de sacâzul discursurilor oficiale cari i s-au închinat într-o batjocorire totală a vieţii lui de sbucium şi mizerie
(Geo Bogza)
E aproape o minune. Ieri a fost 15 ianuarie, ziua lui Eminescu, şi cu toate astea nu am auzit de asta o dată. Parcă şi jurnalele de ştiri m-au ferit, în vreme ce altădată un simplu televizor deschis la nimereală mi-ar fi servit, fără milă, imagini de la festivităţile pricinuite de ziua maestrului, cu tot cu discursuri lacrimogene. Şi, slavă Domnului, nu mi-a explicat nimeni de ce ar trebui să mă gândesc la el în fiecare clipă a vorbirii mele în limba română.
Acum, să nu fim prea duşmănoşi. Omul a avut, fără îndoială, o contribuţie foarte mare în tot ceea ce a însemnat literatura română, inclusiv aceea de a-i fi inspirat pe poeţi la generaţii întregi după moartea lui. Dar poate cuvântul de ordine aici e tocmai “omul”. Ori, pentru prea mulţi, Eminescu e un soi de semizeu, o făptură aproape divină, un salvator al poeziei române, alfa şi omega, cel datorită căruia existăm noi toţi cu tot cu limba română. Pentru mine, e un om care scria poezii.
Poezii care fără îndoială au ceva, din moment ce trebuie săpat foarte adânc pentru a găsi un poet român notabil care nu nutreşte o oarecare admiraţie vizavi de Eminescu. Dar, din nou, eu, în calitatea mea de om care mai citeşte poezii, ar trebui să am tot dreptul să spun că Eminescu, în calitatea lui de om care a mai scris poezii, le zice bine pe alocuri, dar nu mă încântă în mod deosebit. Şi asta fără să-mi iau umbrele în cap, să aud că e o lipsă de respect cruntă la adresa maestrului şi că zeii mă vor pedepsi dacă nu tac. Dar oamenii par să se împartă în două categorii: cei cărora nu le place şi cei care îl idolatrizează şi îi ridică statui de aur ca să i se poată închina.
Clişeul cu care aruncă jumătate din critică şi încă jumătate din profesorii de română (cel puţin) în noi sună cam aşa: “Eminescu este cel mai mare poet român, iar aniversarea lui este cea mai mare sărbătoare a literaturii române”. Buuu…de când a început sistemul să acorde titluri de “cel mai”, mai ales din moment ce până acum sistemul m-a tot învăţat să fiu moderat şi să pun problema la modul “Vasile este unul dintre cei mai mari scriitori”? Şi, dacă tot am stabilit că nu prea au rost comparaţiile între indivizi din curente/mişcări artistice/perioade diferite (sper că am stabilit, oricum e un subiect pentru altă zi), cum am putea să-l comparăm pe Eminescu cu un d-alde Nichita Stănescu? Sunt din două filme complet diferite. Iar motivul că cel dintâi a fost primul din punct de vedere cronologic şi astfel l-a inspirat pe al doilea nu mă mulţumeşte. Eminescu a avut şi el inspiraţiile lui şi fiecare a avut la rândul său. Dacă e să mergem pe firul ăsta, fără îndoială că cel mai mare poet a fost cel care pentru prima oară a scris un vers, probabil pe un papirus, cândva, demult. Şi poate că aşa şi e.
Şi, vizavi de ideea cum că toţi poeţii au câte ceva din Eminescu, încă nu am reuşit să înţeleg ce are Bacovia în comun cu el. Mă lămureşte cineva?
Revenind, şi încercând să mă îndrept spre un final pe care sunt sigur că-l aşteptaţi, pur şi simplu nu văd de ce trebuie ca un om să fie privit cu atâta adoraţie şi de ce oricine nu e de acord trebuie considerat un eretic. În fond, nu e de mirare ca un puştan din 2008 să nu fie impresionat până cade lat la podea de opera unui poet născut în 1850.
Sper că nu mi-am pus jumătate de univers în cap, deşi jumătatea la care mă refer (mai mult o optime dintr-o optime dintr-o optime din…) pare să ia lucrurile cam personal. Voie bună!
